Poveştile locurilor care au dat numele unor prăjituri celebre: Sinaia, Lido, Cazinou şi Ateneu

Unul dintre cei mai prolifici creatori de prăjituri de la noi a fost Iosif Strasman, fost bucătar regal timp de mai multe decenii, a cărui poveste fabuloasă o puteți citi aici.

În 1981, bucătarul Ion Radu publică împreună cu Strasman (semnată postum) o carte de bucate extrem de importantă pentru gastronomia românească: “Preparate de artă culinară”. În acest volum găsim, printre altele, rețetele pentru: parfeu Sinaia, prăjitura Lido, plăcinta Cazinou sau Tortul Ateneu.

Toate cele patru deserturi sunt inspirate de cele două orașe reședințe regale în care Strasman a petrecut mult timp.

Vă prezentăm mai jos cele patru rețete menționate, dar și poveștile pe scurt ale locurilor care le-au dat numele.

Sinaia – reședința regală

Probabil că una dintre cele mai obiective descrieri care s-ar putea face cu privire la ce a reprezentat Sinaia înainte de venirea la putere a comuniștilor o putem găsi în „Ghidul Oficial al Bucureștilor” din anul 1934, acolo unde se spun următoarele (într-o anexă care descrie împrejurimile Bucureștilor):

„În inima munților, Sinaia, cea mai frumoasă localitate climaterică din țară, e reședința de vară a Familiei Regale și în timpul ernei (sic!) locul preferat pentru sporturi. Situată în mijlocul unui codru grandios, Sinaia are cele mai variate posibilități de distracție și cele mai minunate locuri de escursie (sic!). Frumoasele Castele Peleș și Pelișor, clădite de Regele Carol I, sunt cu adevărat Case Regale prin lux și rafinament artistic.”

Mai trebuie adăugat, firește, că Peleșul a fost construit între 1873-1914, la dorința regelui Carol I, arhitecți fiind Johannes Schultz, Carol Benesch și Karel Liman. Decoratori au fost J.D. Heymann din Hamburg, August Bembé din Mainz și Bernhard Ludwig din Viena.

Inaugurarea oficială a avut loc în 1883. Unul dintre cele mai importante evenimente politice din viața Peleșului a fost Consiliul de Coroană din 1914, când s-a hotărât neutralitatea României în Războiul cel Mare. Unul dintre cei mai importanți oaspeți ai reședinței de vară a familiei regale a fost împăratul Austro-Ungariei, Franz Josef, care a vizitat Peleșul în 1896. În 1948 Peleșul a fost naționalizat, iar din 1953 a devenit muzeu.

Totuși, între 1975-1989 Nicolae Ceaușescu a interzis accesul public, complexul Peleș fiind considerat în această perioadă „zonă de interes protocolar”. După 1989 Peleșul și Pelișorul au reintrat în circuitul turistic.

Gasiti aici reteta de parfeu pe care am testat-o si noi.

Cazinoul Sinaia

Construit între 1911-1912, Cazinoul Sinaia a constituit unul dintre cele mai importante puncte de atracție ale stațiunii. Inaugurat în 1913, cu un concert susținut de George Enescu în Sala de Teatru (care avea o capacitate de 400 de locuri), cazinoul l-a avut ca principal acționar pe baronul de Marçay. Acesta mai era acționar la celebrul cazinou de la Monte Carlo.

La inaugurare au asistat familia regală și Titu Maiorescu, cunoscutul om de cultură ocupând la acea dată funcția de prim ministru. Cazinoul a fost multă vreme o importantă sursă de venituri pentru Eforia Spitalelor Civile și pentru Primăria locală, de asemenea acționari. Pe lângă atractiva ruletă, se mai practicau locuri de cărți, rummy, șah, table și țintar.

Trenul București-Sinaia, supranumit „trenul de plăcere”, mergea numai sâmbăta și duminica și era principalul mijloc de transport pentru cele aprovimativ 600-800 de persoane care se perindau zilnic pe la mesele de joc. Jocurile de ruletă se defășurau în Sala Oglinzilor, care era dotată cu 13 mese. În Sala Ovală se juca chemin-de-fer, iar într-o altă sală, supranumită la salle priveé, existau doar două mese la care miza era semnificativ mai mare decât în altă parte.

După război, odată cu venirea comuniștilor la putere, Cazinoul din Sinaia a fost închis, iar în anii următori a fost transformat în Casa de Cultură a Sindicatelor din Sinaia. După 1989 a trecut în administrarea mai multor instituții (Ministerul Culturii, Ministerul Turismului), pentru ca în cele din urmă să intre în Administrația Protocolului de Stat.  

 Reteta completa pe care am testat-o si noi o gasiti aici.

Lido - hotel si restaurant

Influențat de politica vremurilor, Constantin C. Giurescu afirmă în mod (voit) eronat că Hotelul Lido a fost inaugurat în anul 1957. Se referă cel mai probabil la faptul că stabilimentul a fost renovat (și relansat în circuitul hotelier) în anul respectiv, însă adevărata sa inaugurare a avut loc în august 1930.

Clădirea, al cărei arhitect a fost Ernst Doneaud, îi aparținea doctorului Constantin Angelescu Monteoru, fost ministru al învățământului și primul ambasador al României în Statele Unite ale Americii. O particularitate a Hotelului Lido a fost celebrul bazin cu valuri, inaugurat în același timp cu întregul ansamblu. Acesta a fost funcțional până târziu, în anii `80, și a făcut deliciul multor generații de bucureșteni.

Ateneul Român

Constantin Exarcu, fost agent diplomatic la Atena, întors din misiune, și-a pus în gând să construiască în București „un cămin al artelor, cu aulă de concerte, săli de expoziție, bibliotecă și pinacotecă”. Pentru realizarea acestui proiect grandios, fostului diplomat i se părea tocmai potrivit locul unde se afla Grădina Episcopiei.

Totul se întâmpla în 1878, iar viziunea lui Constantin Exarcu a fost viu criticată, deoarece se considera că locul este prea departe de centrul orașului. Totuși, având alături „bărbați înțelegători” precum Scarlat Rosetti (fiul lui Constantin Rosetti), V.A. Urechia sau Nicolae Kretzulescu (fiul marelui logofăt Kretzulescu), Exarcu a înființat împreună cu aceștia o societate, a intrat în legătură cu arhitectul francez Albert Paul Louis Galleron (cu studii la Școala de Arte Frumoase din Paris). În acest fel s-a pus piatra de temelie pentru ceea ce avea să devină Ateneul Român. Construcția a fost încheiată în 1888, cu ajutor de la guvern și după o campanie celebră de strângere de fonduri, care avea lozinca „Dați un leu pentru Ateneu”.

Reţeta pe care am testat şi noi o găsiţi aici.