Bunicul scriitorului, un grec din Kefalonia, venise în țară ca bucătar de zaharicale în suita domnitorului Caragea.
Destul de mulți greci au ajuns în Țările Române alături de domnitorii fanarioți numiți de Imperiul Otoman să cârmuiiască provinciile noastre. „Să-ți dea Dumnezeu să ajungi mare plăcintar în Țara Românească!” își urau grecii de rând – și nu puțini au fost cei care au luat drumul Valahiei ca să presteze această meserie, se pare bănoasă. Printre ei îl regăsim și pe Ștefan Caraialis, bunicul lui Caragiale.
Dramaturgul nu făcea mare caz de originile lui umile, dar nici nu se ascundea.
În schimb, Mateiu Caragiale, fiul său din relația cu Maria Constantinescu, își tot căuta rădăcini nobiliare. Pe când încerca să-i bage mințile în cap, Caragiale-tatăl îi spunea fiului că amândoi au moștenit, atavic, fruntea teșită de la tăvile de plăcinte purtate pe cap de strămoși.
Mai mult, I.L. Caragiale s-a însurat cu Alexandrina Burelly, al cărei bunic fusese tot cofetar, dar la curtea lui Ipsilanti.
În volumul Bucureștii lui Mazar Pașa, Emanuel Bădescu, vorbind despre originile arhitectului Gaetano Antonio Burrelly, tatăl Alexandrinei, scrie că acesta ar putea fi „fiul cofetarului lui Vodă Constantin Ipsilanti”. Mai exista pe atunci un alt cofetar și bucătar vestit, Girolamo Cardini, zis Momolo, care fusese în slujbă la Grigore Vodă Ghica.
Ei bine, Burrely și Momolo înființează un teatru și mai apoi se extind și, pe la 1830, cumpără casele boierilor Slătineanu și, în sala de jos, deschid cofetărie și un birt „devenit repede vestit pentru mâncărurile sale italo-orientale, printre care «curcanul-țintirom» («gentilhomme») era cel mai vestit. După vreo șase ani, clădesc deasupra birtului o mare sală de bal, de club și pik-nic-uri – cum se spunea pe atunci – faimoasa sală «Momolo» sau «Slătineanu»”. Pe același loc, în 1866 frații Capșa își redeschid cofetăria (fusese inaugurată pe 6 iulie 1852, la doar câțiva metri distanță).
Ca povestea să fie și mai și, vă spunem că soția lui Momolo, Ecaterina Momolo Cardini, fostă Timotei Gheorghevici, era nepoată pe linie maternă a negustorului brașovean Mihai Alexovici, bunicul din partea mamei al lui I.L. Caragiale. Femeia devenise văduvă încă din 1859, iar când a murit, neavând descendenți, i-a lăsat toată averea lui I.L. Caragiale.
Drive-in la Fialkowski: cofeturi cu servire la… trăsură
Pentru a ieși un pic din zona ceva mai academică a secilor consemnări istorice, o să ne străduim să dăm, în articolul consacrat cofetăriei și cafenelei Fialkowski, o coloratură specifică epocii, pomenind, deloc în treacăt, modul în care comersanții vremurilor își făceau concurență sau în ce fel unele produse de cofetărie ajungeau să aibă „greutate” în viața socială a urbei.
Istoriile unor prăjituri care au făcut carieră şi în cofetăriile noastre
Multe dintre deserturile pe care le iubim și pe care fie le facem acasă, fie le cumpărăm din comerț au istorii fascinante. În acest articol vă prezentăm câteva dintre aceste povești care au dus la inventarea unor dulciuri celebre.
Poveştile locurilor care au dat numele unor prăjituri celebre: Sinaia, Lido, Cazinou şi Ateneu
Destul de multe deserturi au în nume toponime care relevă locurile unde au fost inventate sau care i-au influențat pe cofetari pe când au născocit acele dulciuri.
Aluat sable breton (aluat de tartă)
Mix & Match dezmembrează deserturi istorice testate în bucătăria noastră în ideea folosirii unora din componentele lor în alte combinații - spre exemplu, blatul de la Doboș și crema de la Charlotte Russe, aluatul de tartă umplut cu ganache-ul de la prăjitura Caraiman sau biscuitul de la Ischler cu crema lemon curd de la Pavlova. Îndrăznește să combini după intuiție și inspirație și vei avea mereu deserturi noi pe masa familiei!
Blancmange
Un desert fin, dar destul de simplu preluat din bucătăria franțuzească și adus în contemporaneitate cu ajutorul bloggeriței Elena Popa @sweets.and.others
Papanași
Alina Camelia Ruiu