Se numeau „neguțători” sau „cupeți” și erau oameni întreprinzători, diferiți în funcție de mărfurile pe care le tranzacționau pe rutele comerciale mai mult sau mai puțin cunoscute ale vremurilor, care ajungeau până la Viena și la Lipsca ori mai departe, în Orient, până la Adrianopole sau cine mai știe pe unde. Pe lângă ei, istoria acestor îndeletniciri mai reține și alte categorii, pomenite de Constantin C. Giurescu în Istoria Bucureștilor[1] .
„E vorba de brașoveni, udricani, lipscani și gabroveni. Brașovenii erau români din Șcheii Brașovului care făceau la București și în restul țării negoțul de «brașovenie» sau articole de Brașov (țesături, veșminte, obiecte de podoabă, fierărie, lăzi). (…) În legătură cu felul cum știau să-și laude marfa, să-i facă reclamă, exagerând și, uneori, inventând, s-a format în limba noastră termenul «brașoave», cu sensul de «palavre, minciuni»”, povestește istoricul Constantin C. Giurescu.
Totuși nu de dragul „brașoavelor” am făcut această scurtă incursiune în istoria negoțului de dincolo și de dincoace de munți, ci datorită curiozității de a afla cu ce se îndulceau brașovenii pe vremuri, știut fiind că ardelenii sunt nu doar consumatori vajnici de produse de acest fel, ci și foarte pricepuți în a crea feluri deosebite, cu specific local, de cofeturi, zaharicale sau produse de simigerie. Dar mai întâi să vedem ce preferințe aveau brașovenii când venea vorba de ispititoarele dulciuri cu aer oriental din vremurile de sfârșit de secol XIX.
În acest sens, apelăm la amintirile lăsate de academicianul român Sextil Pușcariu (1877–1948): „Când venea din București, tata ne aducea totdeauna rahat de Belavista din Galați, în cutii de lemn, și halva ce se fărâma când o tăiai cu cuțitul; și aceasta în cutii de lemn în formă cilindrică. (…) Odată a venit la Brașov un grec care vindea baclavale scăldate în sirop de zahăr cu miere. Umbla cu o tavă mare de tinichea pe cap, pe care o lua de jos de câte ori tăia pentru cineva un romb rumen umplut cu nuci.”
Parfumul Orientului n-a ocolit, firește, nici așezarea de la poalele Tâmpei: „Tot orientale erau și dulcețurile, la care cocoanele din Brașov țineau tot atât de mult, ca și la cafelele turcești, servite în casele vechi negustorești din filigene mici în zarfuri. Morișca de cafea nu lipsea din nici o casă, dar nici chiseaua de dulceață. Străinii, când veneau din alte regiuni la Brașov, nu prea știau cum să se servească din dulceață și odată unul, care a rămas de pomină, a luat chiseaua înaintea lui și a început să ia din ea cu lingurița până a golit-o. Bună era mai ales dulceața de chitre și șerbetul de zmeură pe care îl lingeai de pe linguriță”, povestește academicianul Sextil Pușcariu.
Totuși exista ca peste tot și un fel de mândrie locală când venea vorba despre produsele dulci autohtone: „Din prăjiturile indigene amintesc numai două: «călăia» cea galbenă făcută cu smântână, brânză, mărar și ou, în tave mari, și «bomul» cilindric și înalt ca un turn, gol pe dinăuntru, din aluat de cozonac înfășurat în jurul unui sul gros de lemn și uns pe deasupra cu un sirop de zahăr. Pe când călăia e o plăcintă cunoscută de țăranii noștri, bomul l-am învățat de la sași, de la care am luat și numele, care e forma săsească a cuvântului german «Baum», scurtat din «Baumstritzel», adică colac făcut pe pom, căci lemnul pe care se coace e rotund ca un arbore.”
Despre produsele brutarilor brașoveni, profesorul Sextil Pușcariu ne precizeaza urmatoarele: „Pâine ca în orașul nostru nu se cocea nicăiri. Desigur că și făina din grâul rumen al Țării Bârsei contribuia mult la gustul bun al «pitei», dar și amestecul cu cartofi, frământatul îndelungat și coptul îngrijit erau elemente care făceau ca din cuptoarele brașovene să iasă niște pâini cum nu le găseai aiurea. Ele erau mari și aveau o coajă groasă de pe care se bătea cu muchea cuțitului scoarța neagră și arsă de deasupra. Când erai flămând și treceai pe lângă o brutărie, aroma binecuvântată a pâinii proaspete și calde te țintuia locului, abia stăpânindu-ți pofta să rupi o bucată din «dontul» ei. Alături de pâinea obișnuită, mai era pâinea albă, cu chimen. Costa opt creițari, dar se vindea și împărțită în patru, de aveai coajă multă la fiecare bucată, iar cel ce prefera miezul avea și din acesta destul. Pâinea albă se potrivea cu anumite mâncări cu sos sau cu slănină și brânză de oaie în scoarță de brad.”
Am ținut să amintim de priceperea brutarilor brașoveni deoarece nici când venea vorba de produsele dulci de simigerie aceștia nu se lăsau mai prejos: „De la brutari luai și colacii «împletiți» făcuți cu lapte; cornurile diferite, începând cu cele obișnuite la cafeaua cu lapte, cu doi creițari, din ce în ce mai mici cu cât treceau anii, continuând cu cele «late», cu aluat cu lapte, și sfârșind cu cele cu mac și cu «chiflele» cu zahăr, care se serveau mai ales la cafenea. La Siegens, sub Bucium, erau vestiți pesmeții copți de două ori, pe care vânzătoarea îi presăra încă o dată cu zahăr, când ți-i împacheta, și de care cumpărau mulți oaspeți din România în trecere prin Brașov. Aceste diferite feluri de colaci și cornuri le-au învățat brașovenii de la «bècherii» din Viena și s-au deprins cu ele în cafenelele din capitala Austriei, pline cu ofițeri, funcționari și pensionari.”
Ca și în București, meșteșugul producerii cofeturilor brașovene a fost tot de import: „De acolo (Viena – n.r.) ne-au venit cele mai multe prăjituri și «torte». Italian din Austria era și «conditorul» – cofetarul – cel mai vestit pe timpul meu, Montaldo, cel cu cele două fete roșcate și cu obrazul plin de pistrui. De el, de Spuderca, Müller și Bozianu a mai fost vorba… De la acești cofetari cumpăram «indianele» cele bune. De la doi cofetari ai copilăriei au venit, în copilăria mea, și cele două prăjituri care au rămas până astăzi, Doboș Și Pisinger”, a amintit profesorul Sextil Pușcariu în cartea sa, Brașovul de altădată[2] .
Aici găsiți o rețetă de Tort Doboș pe care am testat-o și noi.
[1] Editura Sport-Turism, 1979
[2] Editura Dacia, 1977
