Principesa Margareta mărturisea că tatăl său, regele Mihai nu a fost un gurmand, dar era un fin cunoscător al artei culinare.
În 2010, editura Curtea Veche scotea de sub tipar Carte regală de bucate, o antologie de rețete culese de principesa Margareta din bucătăriile multor case regale europene. Despre mesele și preferințele culinare ale părinților săi, Majestatea Sa Margareta a României, custodele coroanei, povestea:
Regele Mihai nu a fost ceea ce s-ar putea numi un gurmand. Apreciază discret felurile bune de mâncare, dar prânzurile cu părinții mei sunt întotdeauna scurte și simple. Iar cina, când este luată în familie, începe la ora 18.30 și nu durează niciodată prea mult. Când ia masa, rareori îl vei auzi făcând aprecieri legate de bucate. Este însă un fin cunoscător al artei culinare și, când ceva îi atrage atenția, o spune în mod discret.
Tot din acel text aflăm că regina Ana „se lipsește bucuroasă de desert, în timp ce tatăl meu preferă înghețata, mai ales cea cu caramel”.
Este extrem de posibil ca regele Mihai să fi îndrăgit acest desert încă din copilărie, pe când la Casa Regală activa bucătarul și cofetarul Iosif Strassman. Mai jos vă prezentăm o rețetă din volumul semnat de bucătar și de colegul său Ion Radu[1]:
1 l lapte
1 plic vanilie
270 g zahăr
2 ouă
6 gălbenușuri
Jumătate din zahăr se pune la foc într-un vas cu 2 linguri de apă. Când se colorează maro (adică se caramelizează), se stinge cu puțină apă până se topește tot. Se face compoziția de înghețată ca aceea de vanilie cu restul de zahăr, vanilia, laptele și ouăle și se adaugă zahărul ars. Se toarnă în șerbetieră și se îngheață la mașina de înghețată.
1 l lapte
270 g zahăr
Un baton vanilie
2 ouă
6 gălbenușuri
Laptele cu zahărul și vanilia se pun la fiert. Ouăle se pun într-un vas și se amestecă bine cu telul și când laptele fierbe în clocote se toarnă câte puțin peste ouă, amestecându-se într-una până s-a pus tot laptele. Se pune capac și se dă la rece. Când s-a răcit, se strecoară în șerbetiera de înghețată și se învârtește într-una până a înghețat.
[1] Iosif Strassman, Ion Radu, Preparate de artă culinară, Editura Tehnică, București, anul 1981.
Drive-in la Fialkowski: cofeturi cu servire la… trăsură
Pentru a ieși un pic din zona ceva mai academică a secilor consemnări istorice, o să ne străduim să dăm, în articolul consacrat cofetăriei și cafenelei Fialkowski, o coloratură specifică epocii, pomenind, deloc în treacăt, modul în care comersanții vremurilor își făceau concurență sau în ce fel unele produse de cofetărie ajungeau să aibă „greutate” în viața socială a urbei.
Istoriile unor prăjituri care au făcut carieră şi în cofetăriile noastre
Multe dintre deserturile pe care le iubim și pe care fie le facem acasă, fie le cumpărăm din comerț au istorii fascinante. În acest articol vă prezentăm câteva dintre aceste povești care au dus la inventarea unor dulciuri celebre.
Poveştile locurilor care au dat numele unor prăjituri celebre: Sinaia, Lido, Cazinou şi Ateneu
Destul de multe deserturi au în nume toponime care relevă locurile unde au fost inventate sau care i-au influențat pe cofetari pe când au născocit acele dulciuri.
Alivanca Sandei Marin (1945)
O budincă ce se mănâncă fierbinte, căci rece se întărește și își pierde farmecul.
Pască cu ciocolată
Sanda Marin oferă un număr generos de rețete și variante de pască în cartea sa de bucate. Noi am încercat trei dintre ele - le găsiți pe toate pe site, plus o variantă modernă de pască fără aluat.
Amandine
Amandina e probabil prima prăjitură cu care am începe o listă cu produse reprezentative pentru cofetăria românească (am continua apoi cu savarine și tort Diplomat, deserturi ale căror rețete vechi le-am încercat și noi în bucătăria Dr. Oetker și pe care le găsiți pe acest site).