Despre fiul cofetar al lui Ion Creangă

După ce-și puse, ca Ștefan a Petrei, curechi în putină și mușchi afumat de porc în podul șindrilit al casei, mâncă bucate humuleștene, însă mai ales sarmale și plăcinte, cu poale-n brâu făcute cu julfă. Hâlpavul care în sat făcea ochi dulci fetelor fecioare, înveselindu-le cu dinții de fasole și barbă de lână, spre a le mânca purceii fripți și alivencile, mânca asemeni unui lup flămând. Spre a se deosebi de „fârlifușii de pe la târguri, crescuți în bumbac”, ca adevărat românaș, face isprăvi nemaiauzite, de basm, care-i dădură o faimă de Flămânzilă. (…) Nu-și pierde vremea cu o zămoreală. El nu se-ncurcă, asemeni boierilor sfrijiți, rupând cu degetele-i groase picioarele subțiri ale racului. El trage tot castronul cu raci înainte-i, vâră mâna păroasă în el, scoate pumnul plin, ducându-l la gură, apoi ronțăie racul, zvârlind cojile afară, cum aruncă râșnița pleava. El mănâncă o dată zece ouă, o strachină cu prune, o oală cu porumb fiert, doar pentru deschiderea poftei de mâncare. Îi place, aidoma oricărui mâncăcios, să amestece mâncărurile și râde de simandicoși cu menu-uri sau dietă. Ca și Flămânzilă el mistuie în cinci grătare, cât capacul de ceaun, toată carnea birtașului înspăimântat, după care țipă că-i e foame. El înfulecă toate mâncărurile aduse de ospătar, înghițind câte două fierturi, mai multe soiuri de fripturi, pe lângă nenumărate alte bucate, și pe urmă, bând o carafă de vin și o cofiță de apă rece, se scoală ușurat de la masă, aproape zglobiu.

O plăcere a tuturor plaisir-iștilor care veneau să facă băi la Vii^[1] era terasa berăriei Gruber, unde „prietenii își spun multe și uită din cele urâte”, cum scria Ioan Adam. Un alt punct de atracție al locului era Plăcintăria lui Creangă. Patronul era nimeni altul decât fiul marelui povestitor Ion Creangă, căpitanul C.I. Creangă, care nu a moștenit talentul literar al tatălui său, dar s-a dovedit un negustor priceput. Plăcintele pe care le vindea la Vii erau foarte apreciate de scăldătorii înfometați de apa mării, iar succesul plăcintăriei i-a permis să-și extindă afacerile la Constanța. (…)

În cererea adresată autorităților locale, căpitanul Creangă solicita în dublă calitate, de cofetar și de bucătar, să i se închirieze cazinul argumentând că el cunoaște „lumea aleasă a persoanelor ce frecventează acest cazin mai ales în timpul sezonului, că poate oferi un serviciu curat, promt și mai ales cuviincios, că posedă experiență și dispune de un personal ales și încercat, iar în plus cunoaște și două limbi uzuale pentru străinii ce s-ar abate pe aci”, scria Constantin Creangă în solicitarea oficială.^[2]