Academicianul Eugen Simion consideră că „plăcintele poale-n brâu” constituie, pentru Ion Creangă, „simbolul reveriei sale culinare”.
„Și a doua zi, marți, taman în ziua de lăsatul săcului, din postul Sân-Petrului, făcând mama un cuptior zdravăn de alivenci și plăcinte cu poalele în brâu, și pârpâlind niște pui tineri la frigare, și apoi tăvălindu-i prin unt…”, scrie Creangă în Amintiri din copilărie.
Dar, nu ai cum să nu te-ntrebi de unde până unde această denumire care iese din tiparul titlurilor cu toponime regionale: plăcintă dobrogeană, oltenească, muntenească ș.a.m.d.
Ne dăm seama că este vorba despre un nume inspirat de vizual. Istoria, etnografia și antropologia ne arată că, pe timpuri, gospodinele moldovence purtau fuste lungi până la pământ, iar pe deasupra, legate la brâu, își puneau șorțuri, ca să nu se murdărească. Când se apucau de frământat și de dichisit plăcintele, își suflecau mânecile până la coate și își ridicau fustele, legându-le de șorțul de la brâu. De aici și forma aluatului, care seamănă cu designul vestimentar.
Și parcă povestea nu e terminată dacă nu lăsăm aici rețeta. Din multitudinea de rețete din cărțile de bucate am ales două, din motive cât se poate de clare. Atât Sanda Marin, cât și Păstorel Teodoreanu sunt ieșeni:






