Trăim vremuri în care simplității îi este preferată „sofisticăreala”. N-ar fi un lucru tocmai rău, dimpotrivă, întrucât gusturile pot fi de toate felurile și pot acoperi o întreagă gamă de preferințe, pornind de la cele simple și terminând, logic, cu cele sofisticate. Totuși puțini contemporani își mai amintesc de îndemnurile duioase ale amfitrioanelor de odinioară care voiau să-și epateze musafirii servindu-le „o cafeluță ori o dulceață de casă cu apă rece”.
Dacă obiceiurile de acest fel aparțin mai degrabă trecutului, nu e de prisos să amintim cu ce se îndeletniceau, pentru a-și „îndulci” musafirii, bravele gospodine de pe vremea lui Carol I, într-o perioadă în care tihna paradiziacă și patriarhală a societății nu putea fi clintită de la locul ei nici măcar de veștile proaste, mai ales „… vara, în ceasurile când mai prin toate curțile lumea obosită, de truda căldurilor și a treburilor casei, ieșea în umbra casei sau a pomilor să bea, la aer, o cafeluță cu dulcețică și cu apă rece de la pivniță…”[1]
Vorba ceea, pentru toate acestea există o explicație, deoarece „cofetării erau pe-atunci prea puține, pentru că plăcintele, baclavalele și sarailiile erau prăjiturile predilecte ale bucureștenilor, iar cofeturile (bomboanele) erau mai mult pentru copii. La sindrofiile caselor, amfitrioanele ofereau musafirilor, odată cu cafeaua turcească, dulcețuri făcute de ele din tot felul de fructe, cu care se făleau și de care aveau cămările pline”, ne spune avocatul și jurnalistul George Costescu.
Prepararea acestor dulcețuri presupunea nu doar pricepere și versatilitate „bucătăricească”, ci și finețe în alegerea materiei prime: „Fierturile de dulcețuri își aveau locul lor, aproape nelipsit, între tingirile și cratițele de pe mașina de la bucătărie, deoarece ele mergeau în pas cu apariția fructelor în tot timpul anului. Căzănelele de alamă emisferice începeau a clocoti, pline de zahărul legat, încă de când caisele erau verzi și nu apucau să-și întărească sâmburii; odată cu ele veneau căpșunele și fragii, apoi foile de trandafiri și de violete, cireșele albe sau negre și amare, vișinele turcești (cele cu coada scurtă), coacăzele și agrișele, caisele coapte și piersicile, zmeura, coarnele și murele, nucile cu coajă fragedă sau chiar cu învelișul lor verde și împănate cu fire din coji de portocale, prunele verzi sau coapte, dar jupuite; iar spre toamnă, gutuile, portocalele bucăți ori «melci» din coajă și chitra ce ne venea de la Constantinopol, acestea din urmă trebuind fierte fie în bucăți, fie în firișoare trase pe răzătoare.”
Oricât de îmbietoare erau toate aceste dulcețuri, parcă nimic nu se compara totuși cu esența șerbeturilor:
[1] George Costescu, Bucureștii vechiului Regat, editura Capitel, 2005.
