Dr. Oetker

Reţeta de colivă, veche de 1000 de ani

Coliva, menționată de nenumărate ori de noi drept preparat autentic românesc, are o istorie îndelungată, iar cea mai veche rețetă datează din 1066.

Reţeta de colivă, veche de 1000 de ani

 

„Istoricul acestei ofrande vine încă din secolul al IV-lea, din timpul când a trăit Sfântul Teodor Tiron, în timpul împăraților Maximian și Maximin. Prăznuirea lui se face pe 17 februarie, iar în prima sâmbătă din Postul Mare se face pomenire de minunea colivei, pe care a făcut-o la 50 de ani după moarte”, ni se explică pe site-ul doxologia.ro.

Mai multe informații și ingrediente aflăm dintr-o carte religioasă bizantină (circa 1375–1400), care conține o sumedenie de învățături pentru obiceiurile care trebuie respectate în sâmbetele și duminicile din timpul Postului Paștelui. Printre ele, și o rețetă cu totul specială, care se spune că a fost revelată de Cel de Sus. Povestea miraculoasei rețete este consemnată într-un fragment din Psaltirea lui Teodor din 1066: „Când împăratul Flavius Claudius Iulianus (fiul lui Iulius Constantinus, fratele vitreg al lui Constantin cel Mare) a abandonat religia creștină în favoarea unui monoteism neoplatonician, acesta a decis să întineze Postul Mare al creștinilor, ordonând guvernatorului Constantinopolului ca toate produsele alimentare din piețele orașului să fie mânjite cu sângele animalelor jertfite idolilor. Pe când soldații duceau la îndeplinire ordinul împăratului, Sfântul Mare Mucenic Teodor Tiron (care murise cu 50 de ani înainte de domnia lui Iulianus) i-a apărut în vis arhiepiscopului Eudoxie, dezvăluindu-i acestuia planurile împăratului. Când a aflat adevărul, arhiepiscopul l-a întrebat cu groază pe sfânt: „Ce putem mânca atunci?” „Colivă”, a fost răspunsul Marelui Mucenic. Surprins, arhiepiscopul Eudoxie l-a întrebat ce este coliva. „Coliva sunt boabele de grâu fierte ușor și îndulcite cu miere, semințe de susan, migdale, nuci măcinate, scorțișoară, semințe de rodie, stafide și anason”, a fost răspunsul sfântului.

„Dulciurile și ingredientele care intră în compoziția colivei reprezintă virtuțile sfinților sau ale răposaților pomeniți ori dulceața vieții celei veșnice, pe care nădăjduim că a dobândit-o mortul. În vechime existau rugăciuni sau chiar rânduieli speciale pentru binecuvântarea colivei folosite la slujbele funebre”, ni se mai spune pe doxologia.ro.

Terciurile din spărtură de cereale erau o mâncare frecventă în Antichitate și Evul Mediu.

Iată aici rețeta predată în școala interbelică:

Coliva se prepară astfel:

Mai întâi curățăm grâul, apoi îl pisăm puțin umed până când se curăță coaja. Apoi îl spălăm și îl punem la fiert. Dupăce l-am fiert îl punem să se răcorească. În timpul răcitului se prinde o coajă. Când preparăm coliva o luăm și o amestecăm cu zahăr și sare. Apoi îl punem pe o farfurie oarecare și îi dăm o formă frumoasă. Când vrem să-l ornăm cu zahăr, îi punem în pesmet. Se mai poate orna cu miez de nucă, coajă de lămâie, cacao sau ciocolată rasă. Când coliva se face în pomenirea unui mort, se face deasupra o cruce. Grâul se mai poate mânca cu lapte fierbinte.[1]

 

[1] „Caiet pentru gospodărie”, Turtoi Teodora, clasa I, Școala Normală Brăila – 1931.

În ultimii ani mai multe restaurante și cofetării au în meniul de deserturi coliva (ba chiar și înghețata cu gust de colivă).

 

În încheiere vă prezentăm un fragment emoționant dintr-o carte apărută recent, în care, din cauza vremurilor de restriște cauzate de război, părinții unei fetițe au sărbătorit-o cu colivă.

29 ianuarie 1917, Vaslui.
Dragă Ienină (n.e. – diminutiv al numelui fiicei, Niculina),

Astăzi ai împlinit un sfert de an. Tu nici nu știi: tătucul și măicuța ta sînt fericiți să te aibă așa drăguță și ți-au serbat ziua de azi. Poate că o să vrei odată să știi cum – iată: ieri toată după-masa am pregătit în onoarea ta o… colivă (p[entru] noi)! (…) Astăzi de dimineață, cu tot frigul de -15, m-am sculat și am frămîntat grîul, cu zahăr și nuci, am presărat pesmet, și, cu cafea amestecată cu cacao, ți-am scris pe „turta” ta de colivă un „Vivat, Ienina!”[2].

 

[2] Raul Dona, Jurnalul unui medic militar, 1917-1918, ediție îngrijită de Iulia Vladimirov și Viorica Milicescu, Editura Humanitas, 2018.