Dulciurile de dinainte de cofetării

Banalul de astăzi substantiv „cofetărie” avea cândva o semnificație cu substraturi în limba română veche. Acesta se trăgea din cuvântul „cofeturi”, care însemna, în vorbirea curentă din secolele trecute, „bomboane, zaharicale”, pe când „cofeturi” are originea în termenul italian „confetto”.

În prima parte a secolului al XVIII-lea, mai precis pe la 1727, în „tariful” vamal impus de austrieci pentru Oltenia, în care erau înglobate mărfurile importate inclusiv în București, se regăseau, printre multe altele, și cofeturi venețiene, turcești și nemțești. Într-un alt document, redactat pe 1 iunie 1772, se arată că negustorul Constantin Hagi din Sibiu a cumpărat 20 de cutii de cofeturi și 10 cutii de „condite”. „Conditele” se presupune că erau tot produse de cofetărie, cel mai probabil fructe glasate.

Prețurile practicate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, precum și tarifele vamale erau în general pentru toate buzunarele negustorilor care se încumetau să practice un astfel de comerț. Spre exemplu, pe la 1776, „cofeturile de Țarigrad” se vindeau cu 60 de bani ocaua. Într-un document de pe la 1792 se arată că negustorii plăteau ca vamă 6 bani pentru ocaua de cofeturi importate și 7 bani pentru ocaua de „condite”.

Existau, firește, și negustori așa-zis privilegiați. Spre exemplu, cei care erau „supuși străini, sudiți ai Rosiei și ai Nemției” (Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureștilor, Editura Sport-Turism, 1979), plăteau 4 bani pentru ocaua de zaharicale, în acestea intrând și conditele, care erau taxate mai scump pentru ceilalți negustori. Un amănunt foarte interesant este acela că, în cazul în care zaharicalele conțineau scorțișoară, se plătea un tarif vamal de 24 de bani ocaua.

În cărțile vechi de bucate prăjitură înseamna prăjeală, nicidecum desert.

Iată ce ne spune Constantin C. Giurescu despre varietatea mărfurilor importate și prețurile practicate la acea vreme:

Se aduceau, tot pentru produse de cofetărie, coji de lămâi, de portocale și de naramze – un soi de portocale mai mici, verzui –, plătindu-se vamă 15 bani pe cântar, apoi dulceți variate (4 bani pe borcan), chitre pentru dulceață (120 de bani de povară), „ghiulsuiu” sau apă de trandafiri (360 de bani de povară), precum și diferite varietăți de zahăr: de Veneția (mai scump, 4 bani vamă de oca), de Misir sau de Egipt (mai ieftin, numai 3 bani), precum și „zahăr nelucrat”, adică nerafinat, care costa 26 de bani de cântar, în timp ce acela „căpățâni” și „măruntu praf” făcea 60 de bani de cântar.

Ca o completare, istoricul precizează, într-o notă în care nu ne arată totuși sursele etimologice, faptul că „termenul «dulceață» a fost preluat de unguri de la noi; el nu are, de altfel, echivalent în alte limbi, nefiind identic cu franțuzescul confiture. Tot caracteristic românesc e și termenul «prăjitură».

(Sursa: Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureștilor, Editura Sport-Turism, 1979)