Ceremonialul meselor de altădată: prânzul de Paşte la curţile domneşti şi nu numai

„În timpul cetirii «pericopei» evangheliei, preotul a citit-o mai întâi înlăuntrul «altarului» și diaconul a citit-o pe grecește afară, pe rând, cu pauze foarte mici. În această zi s-au dus în biserică multe tăvi pline cu ouă vopsite și încondeiate și de culori felurite; s-a adus și carne de porc^[1], pâine cu unt topit (cozonac n.e.) și busuioc, după datina lor. Domnul nostru patriarh a rostit rugăciunea «pentru sfințirea» ouălor și brânzei, apoi «a rostit» rugăciunea pentru binecuvântarea cărnii; și «acestea» au fost împărțite celor de față.” (Paul de Alep, sec. al XVII-lea).

„Mitropolitul binecuvântează masa. În timpul prânzului, domnul trimite farfurii încărcate cu cele mai bune mâncăruri acelora pe care vrea să-i cinstească și golește în sănătatea doamnei un pahar de vin «stând» în picioare și cu capul descoperit. (…) Acest prânz se repetă încă de două ori în cursul anului, la sărbătorile Crăciunului și la Bobotează; dar cel de Paști este însoțit de daruri de caftane, care sunt împărțite clerului și boierimii: adică trei – de catifea, de satin și de stofă – mitropolitului și celor opt boieri de frunte și două – de satin și de stofă – la fiecare dintre ceilalți, cu care ei se retrag, copleșiți de dărnicia domnului lor, care apoi intră în palatul său pentru a petrece cu doamna, cu familia sa și cu dregătorii de frunte, cărora le dă caftane de brocart de aur.” (De La Croix, sec. al XVII-lea)

„ … de Paște … dăruiesc ouă roșii. Jupânesele, la care merg să le facă urări de Paști cei ce sunt primiți de ele în casă, obișnuiesc să dea o basma și două ouă ciudat încondeiate cu flori de aur (lucru în care româncele sunt neîntrecute) și acest lucru se obișnuiește reciproc și între rude și prieteni. Socot că aș face un act de nedreptate și de nerecunoștință față de ei dacă aș trece sub tăcere marea atenție pe care o arată străinilor, și îndeosebi acelora care ocupă vreun post mai însemnat și au știut să-și câștige unele merite în slujba boierilor. Afară de plocoanele pe care le trimit aproape zilnic străinilor, de la masa lor, mai trebuie notat că la Paști obișnuiesc să trimită acestor străini un miel sau un ied frumos, viu, toamna, o bute de vin, și la Crăciun, un porc viu, găini vii și ceva vânat, așa că un străin pripășit în acea țară poate ușor să-și pună deoparte provizii bune pentru masă și, cu tainul zilnic de carne și celelalte ce i se dau, poate trăi în belșug și fără multă cheltuială.” (Anton Maria del Chiaro, sec. al XVIII-lea)

„Sărbătorirea lor constă, ca să-i spun pe nume, în mâncarea neîncetată și în băutura multă, prin care locuitorii caută să se despăgubească pentru postul îndelungat de până atunci. Apoi fiecare trebuie să aibă un miel sacrificat, săracul ca și bogatul fiecare trebuie aibă vinul lui.” (Ernst Christoph Dobel, sec. al XIX-lea)

„Ți-am spus deja într-una din scrisorile mele trecute că românii au nesfârșit de multe sărbători religioase, dar niciuna nu oferă o priveliște asemănătoare cu cea a sărbătorilor Crăciunului și a Paștelui, care după 40 de zile de post sunt prăznuite, aș putea spune, cu toată însuflețirea de care sunt în stare românii. Ei își lasă la o parte, cu aceste două prilejuri, timp de vreo zece zile, toate treburile, nu se ocupă decât de petreceri, distracții, vizite și felicitări – într-un cuvânt, de tot ce-i poate înveseli, fără să cruțe nicio cheltuială. Atunci nu vezi și nu auzi în tot locul decât oameni care se salută și se îmbrățișează cu dragoste, mai ales de Paști, când se felicită îmbrățișându-se și spunându-și unul altuia: «Hristos a înviat!» Aceste manifestări impresionează și pe cei de alte religii.” (Francois Recordon, sec. al XIX-lea).

„Calendarul românesc are multe sărbători. Una dintre cele mai solemne este cea a Paștelui. La slujba de la miezul nopții, cei prezenți, purtând mici lumânări aprinse, celebrează Sfânta Înviere. O cină pune capăt serii. Ouăle roșii și cozonacii sunt o parte tradițională «a sărbătorii». Această masă este o adevărată plăcere după austerul post al Paștelui de la greci, ce nu mănâncă nici lapte, nici ouă, nici unt, nici pește, doar legume fierte și ouă de nisetru numite caviar.” (Aurelie De Soubiran Ghica, sec. al XIX-lea).