Istoria Casei Capşa, locul unde a început magia dulce

Dacă ar fi să recurgem la o descriere a localului Capșa, incluzând aici și așa-zisa etichetă aplicată pe blazon, care spune că „epoca de glorie a cafenelei Capșa a fost deceniul patru, până în toamna lui 1939”, atunci am apela tot la cuvintele lui Vlaicu Bârna: „În lungul pereților cafenelei Capșa se aflau canapele plușate, în fața unor mese de lemn de fag lustruit, iar pe cealaltă parte, scaune. Pe mese, scrumiere adânci, dreptunghiulare, din tablă de alamă.”^[1]

Totuși sintagma „epoca de glorie” fiind destul de relativă în termeni temporali, fiindcă gloria unui local celebru se disipă în perioade mult mai lungi, suntem nevoiți, pentru a ajunge la ce ne interesează, să facem o întoarcere în timp și să ne lămurim – pe lângă gloria incontestabilă a cafenelei și a restaurantului – cum s-a născut și gloria dulce a cofetăriei.

Datorită lui Grigore, renumele cofetăriei Capșa crește mereu, produsele acesteia fiind „de o rară finețe și elegant prezentate”, în condițiile în care, în general, cofetăriile vremii comercializau produse care satisfăceau mai degrabă gusturi orientale: „baclavale, sarailii, cataifuri, pricomigdale, pistil din pastă de gutui sau alte fructe, acadele (caramele), rahat, dulcețuri, șerbeturi, cozonac”.^[4]

Grigore Capșa a plecat la Paris în 1866, unde s-a specializat la celebra în epocă firmă „Boissier”, a maestrului cofetar și patiser Bélissaire Boissier, iar după un an de practică a fost singurul străin care a participat la expoziția din Paris, unde „a obținut două mențiuni onorabile și i s-a permis să prezinte împărătesei Eugenia câteva din produsele artei lui de cofetar”. După încă un an, pe 23 aprilie 1868, a fost deschisă cofetăria cu firma „La doi frați, Constantin și Grigore Capșa”. Potrivit mărturiilor vremii, aceasta „se asemăna ca mobilier și prezentare cu cele mai rafinate firme din centrele europene”. Mai mult decât atât, „cofetăria fraților Capșa, prin specialitățile sale, nemaiîntâlnite până atunci la noi în țară, devine un punct de mare atracție”, unde „clienții se îmbulzesc să cumpere și să consume delicioasele produse de cofetărie și variate bomboane prezentate în cutii luxoase, cu ornamentații și litere aurite, comandate direct de la Paris”, ne mai spune George Potra.

În aceste condiții, personalul sporește, Grigore Capșa angajând de la Paris cinci lucrători francezi specializați fiecare pe ramura sa, aceștia transmițându-și meșteșugul lucrătorilor români deja existenți. După despărțirea de fratele său Constantin, în 1874, „Grigore dă o extensiune și mai mare firmei sale, căutând să modernizeze și mai mult meșteșugul cofetăriei, iar prăvălia de aici din București să fie la fel cu cele mai bune și mai frumoase din Paris”. Progresul este atât de spectaculos încât în scurt timp lui Grigore Capșa i se dă brevetul de furnizor al Curții domnitorului și medalia „Bene Merenti” clasa I. În 1881, anul încoronării ca rege a lui Carol I, la expoziția care a avut loc cu această ocazie produsele Casei Capșa au obținut medalia de aur.

Ca un element deosebit, este de remarcat faptul că de existența Casei Capșa este legată aducerea la București în premieră de bomboniere, cartonaje, cutii, cornete, bomboane fondante, ouă de ciocolată sau caramele englezești. Iar pentru amatorii de băuturi exotice, a căror servire era obișnuită în cofetăriile vremii, nu trebuie trecut cu vederea faptul că la Capșa a fost importată „Zâna verde”, adică absintul.

Într-un meniu tipărit, cu antetul „Capșa”, se arată că la banchetul din 2 iunie 1878 (care a avut loc la Teatrul Național), oferit de „amicii literaturii” în onoarea poetului Vasile Alecsandri, după obținerea premiului de la Montpellier pentru poemul „Cântecul gintei latine”, la „desserts” s-au servit fruit frais, fours glacés, bonbons. Și, nota bene, în fața lui Alecsandri a fost pusă o „uriașă liră din patiserie”, ca simbol al poeziei.

^[1]Vlaicu Bârna, Între Capșa și Corso, editura Albatros, 2005.

^[2] Azi, Calea Victoriei.

^[3] Constantin C. Giurăscu, Istoria Bucureștilor, editura Sport-Turism, 1979.

^[4] George Potra, Din Bucureștii de ieri, Editura Științifică și Enciclopedică, 1990.