Cofetăriile uitate ale Bucureştilor secolului al XIX-lea

Toate lucrurile au un început, nu-i așa? Și, pentru că orice întreprindere, prosperă sau nu, trebuie să pornească de undeva, atunci e musai să vedem în ce fel au fost puse la dispoziția consumatorilor bucureșteni – sau a mușteriilor, ca să fim cât de cât conectați cu limbajul vremurilor – numeroasele produse dulci numite cofeturi, zaharicale ori, bunăoară, confeturi (adică, în limbaj comun, fructe glasate).

Imediat după Revoluția de la 1848, mai precis chiar la îngemănarea dintre cele două jumătăți ale secolului al XIX-lea, Bucureștiul dulce este reprezentat de localul Giovanni. Patron era, firește, un italian care, nota bene, era specialist în… înghețată. Cofetăria „Giovanni” se afla în Piața Teatrului, vizavi de clădirea veche a Teatrului Național (aflat încă în construcție la acea dată, adică 1850) de pe Podul Mogoșoaiei (actuala Calea Victoriei). Pentru a da o și mai mare precizie, trebuie adăugat că italianul Giovanni își deschisese cofetăria la parterul hotelului Hugues (clădire care există și în ziua de azi – este lipită de Hotelul Continental), acolo unde, peste ceva timp, va fi deschisă mult mai cunoscuta cofetărie Riegler.

În Pasajul Român, care se afla pe locul unde astăzi este blocul în care funcționează, la parter, un post de televiziune, și-a deschis o cofetărie un alt italian, Comorelli. E drept, localul era ceva mai modest decât al conaționalului rival într-ale zaharicalelor Giovanni, dar, orișicât, se poate spune că avea desfacere în buricul târgului,

Piața Teatrului fiind practic un important nod de circulație – pentru trăsuri și mai ales pentru cei care se deplasau per pedes apostolorum – pentru protipendada bucureșteană amatoare de socializare și de dialoguri îndulcite cu cofeturi „italienești”.

Ceva mai devreme, pe la 1840, anume tot pe Podul Mogoșoaiei, însă în casa Greceanu (care se afla în intersecția Podului Mogoșoaia cu bulevardul Regina Elisabeta, vizavi de Grand Hotel du Boulevard), își avea sediu cofetăria Elefterescu, patron fiind un anume Lefter (în orice caz, nu celebrul personaj al lui Caragiale, Lefter Popescu).

Printre localurile de acest gen a căror „celebritate” a durat cât un foc de artificii a fost și cofetăria Frederic, care se afla, așa cum ne spune Constantin C. Giurescu în Istoria Bucureștilor (Editura Sport-Turism, 1979), între bulevardul Regina Elisabeta și Prefectura Poliției. La Frederic erau servite specialități precum carolinele, care erau „prăjituri mari cu frișcă amestecată cu fructe glasate”, precum și fistic ori stafide.

Ne mutăm acum în partea cealaltă, înspre Biserica Sf. Gheorghe Nou, fiindcă în Piața Sf. Gheorghe se afla cofetăria Gheorghe Ionescu, „cu vitrine înfățișătoare și cu specialități de bomboane”. Pe strada Matei Millo își avea magazinul de desfacere Alexe Popovici, care era un specialist al bomboanelor fondante. Pentru a nu trece totuși de localurile și mai mici, dar care probabil își aveau farmecul lor, trebuie să amintim și de cofetăriile Dobriceanu (undeva la intersecția Podul Mogoșoaiei cu strada Nuferilor), Berindei, Boroș (pe Calea Griviței colț cu Buzești) ori Murgășanu, care era pe bulevardul Regina Elisabeta, vizavi de Hotelul Princiar, „lângă colțul cu strada Brezoianu”.

Nu în ultimul rând, trebuie amintite magazinele Societății Meinl, „care desfac și ele, pe lângă cafea, ciocolată și ceai, și unele soiuri de prăjituri mici”, precum și „magazinele cunoscutei firme de ciocolată «Suchard»”. Amintirea acestor cofetării sau magazine mici cu coloniale sau zaharicale s-a pierdut în negura vremurilor, însă e suficient să ne imaginăm lumea acelor vremuri, oamenii care intrau și comandau bomboane fondante, cataifuri sau înghețată, expresia de pe chipul acestora când mâncau delicioasele produse, bucuria lor neștiută.

(Sursa: Istoria Bucureștilor, Constantin C. Giurescu, Editura Sport-Turism, 1979)