„Ciocolata Zamfirescu”, cea mai dulce afacere a Bucureştilor din prima jumătate a secolului XX

Emblematic, fără multă școală, farseur, dar cu o bună intuiție în afaceri, episodicul personaj al lui Camil Petrescu din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război și Patul lui Procust, Tănase Vasilescu „Lumânăraru”, ne dă o lecție de supraviețuire în ceea ce putem numi „investiții”. O spune chiar el, serios, într-un pasaj care frizează hilarul: „Dar n-am avut și fabrică de săpun, n-am și acum tipografie, de tipăresc cărți, n-am cumpărat și cincizeci de vagoane de pește sărat, la Galați? Parcă la alea m-am priceput? Așa-s afacerile… unele ies… altele nu ies. Dar bilet la loterie trebuie să iei.”^[1]

De ce am făcut această scurtă incursiune într-o istorie mai mult sau mai puțin inspirată din realitate? Fiindcă, așa cum se întâmplă când realitatea se îmbină cu ficțiunea, există un personaj, real de data asta, numit Costache „Săpunarul” Zamfirescu, care pe la 1840 a „tras un bilet la loterie” și și-a început aventura în afaceri cu o fabrică de lumânări. Pentru ca această coincidență să meargă mai departe, adăugăm amănuntul deloc de neglijat că, asemenea „Lumânărarului” pomenit de Camil Petrescu, și „Săpunarul” a avut, așa cum de altfel sugerează porecla, o fabrică de săpunuri, dar „de toaletă”.

Cum-necum, cert este că acest Costache Zamfirescu a avut doi nepoți, Constantin și Olimp, care și-au făcut ucenicia la prima fabrică de ciocolată deschisă în București. Se întâmpla în 1891, fabrica respectivă (cu adresa pe actualul bulevard Kogălniceanu, la numărul 38) aparținându-i francezului F. Bresson. Potrivit lui Frederic Damé^[2], în 1898 la conducerea fabricii de ciocolată s-a instalat unul dintre nepoții lui Costache „Săpunarul”, Constantin I. Zamfirescu. Acesta a dezvoltat afacerea pe cont propriu și a ajuns ca în 1905 să vândă produse în valoare de 800 000 de franci elvețieni.

De aici și până la extinderea ariei de desfacere n-a mai fost decât un pas. Zamfirescu a deschis magazine în București, Sinaia, Iași și Chișinău, iar fabrica a devenit principala producătoare de dulciuri de calitate superioară. O recunoaștere a excelenței în producție o constituie faptul că Zamfirescu a devenit furnizor al Curții regale.

Mărturii cu privire la ce a însemnat brandul „Ciocolata Zamfirescu” în acea perioadă ne-a dat Codin Zamfirescu, strănepot al lui Constantin Zamfirescu: „Cofetăriile Zamfirescu erau prețuite pentru buna calitate a produselor, care concurau cu cele din străinătate. În București, cele mai elegante și cunoscute cofetării Zamfirescu erau cea de pe bulevardul Regina Elisabeta și cea de pe Calea Victoriei, vizavi de Palatul Regal.”

La începutul anilor 1920, pe Calea 13 Septembrie este ridicată o fabrică nouă, pe terenul respectiv fiind construite inclusiv locuințe pentru angajați: „Cumpărarea terenului de 1,5 hectare din Calea 13 Septembrie, prin intermediul și cu ajutorul Băncii de Scont a României, a pus bazele unei noi fabrici de ciocolată. În 1921 se construiesc noi hale de producție, magazii și alte construcții auxiliare, inclusiv locuințe pentru muncitorii din fabrică – dovadă a simțului de responsabilitate civică și socială. Se aduc din Germania noi utilaje, iar Fabrica de Ciocolată Zamfirescu devine cea mai mare și mai modernă fabrică de dulciuri din sud-estul Europei, furnizoare a Curții regale”, a povestit Codin Zamfirescu.

Ca o recunoaștere a excelenței, în 1922 Casa Capșa a acordat fabricii „Ciocolata Zamfirescu” dreptul de a uza de numele „Capșa” pe etichetele sale de produse din ciocolată. Mai târziu, în 1931, Capșa a încheiat o convenție prin care acorda firmei Zamfirescu dreptul de a vinde orice produs de ciocolată sub marca, ambalajul și denumirea „Capșa”.^[3]

Din nefericire, fabrica „Ciocolata Zamfirescu” și-a încheiat existența sub această denumire când a fost naționalizată ca urmare a Legii 119 din 11 iunie 1948. Fabrica a fost redenumită „Întreprinderea de Produse Zaharoase București”, iar după 1990 a fost inclusă în S.C. Excelent S.A. După naționalizare, Costache Zamfirescu s-a sinucis.

^[1] Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Patul lui Procust, editura Eminescu, 1985.

^[2] În volumul Bucureștiul în 1906, editura Paralela 45, 2007.

^[3] Din amintirile T. Ianușevski – „Observatorul chișinăuian”, 25 martie 2010 – citat de Irina Alexandru, managerexpress.ro.