Bucureştiul dulce al scriitorului I.A. Bassarabescu

Cine nu-și amintește că, în anii din școala generală sau din liceu, în loc să-și cumpere un corn sau un sandvici din mărunțișul pe care-l aveau prin buzunare, elevii dădeau buzna gălăgioși în vreo cofetărie de cartier și își luau cea mai ieftină prăjitură și o limonadă rece? S-ar zice că asta se întâmplă dintotdeauna, deși lumea de azi e un pic mai sofisticată, mai pretențioasă, cu gusturi ceva mai selective.

Totuși, privind în urmă, la vremurile când în București conceptul de cofetărie era abia la începuturi, au rămas astfel de întâmplări imortalizate de scriitori în schițe pline de farmec, cu amănunte dulci și întâmplări așijderea. Unul dintre acești scriitori este I.A. Bassarabescu, un autor de schițe și de nuvele foarte pe gustul acelora care preferă, așa cum se întâmplă și în gastronomie uneori, stilurile sau exprimările mai puțin sofisticate.

„O cremă la Paltator costa numai douăzeci și cinci de bani. Scump, dar făcea…”

I.A. Bassarabescu (17 decembrie 1870, stil vechi – 27 martie 1952) s-a născut în Giurgiu și a fost fiul pitarului Alexandru Bassarabescu. Ca o curiozitate, tatăl său studiase la Colegiul Sf. Sava din București, fiind elev al lui Eliade Rădulescu și coleg de clasă cu liderii pașoptiști Nicolae Bălcescu și Ion Ghica. Tânărul elev Ioan Alecu avea să-i calce pe urme tatălui său, urmându-și studiile liceale la același Colegiu Sf. Sava.

Aflăm de la Constantin C. Giurescu, istoricul care ne-a lăsat cunoscutul volum Istoria Bucureștilor (editura Sport-Turism, 1979), că undeva mai jos de biserica Zlătari de pe Podul Mogoșoaiei a existat o cofetărie a unui anume Lambru Paltator. Acolo s-au hotărât într-o zi să meargă Ioan Alecu și câțiva colegi de-ai lui de la Colegiul Sf. Sava: „În ziua aceea eram bogați și fericiți; aveam fiecare câte o băncuță în buzunar și o cremă la Paltator costa numai douăzeci și cinci de bani. Scump, dar făcea…”. Mai departe Ioan Alecu ne dezvăluie cu amănunte cum arăta celebra, printre elevii de la Sf. Sava, prăjitură Paltator:

„Păcat că soiul acesta de prăjituri a dispărut din galantarul cofetăriilor. Era o ispită fără seamăn pentru copii; pentru că era mare… și multă. Închipuiți-vă o bază de pesmet triunghiulară – tare ca fierul – din care se înălța spre tavan un turn alb de albuș de ou bătut cu zahăr, turn înalt cât Colțea și ușor ca fulgul, având forma de jumătate de felie de pepene, îmbrăcată pe spinare cu o pojghiță cafenie semănând la coloare a piele de pantof de vară. Era o fericire să ataci turla asta de la vârf și să te saturi mâncând din ea până s-ajungi la temelie, cu care – ce e drept – aveai la urmă nițel de furcă, ea fiind formată dintr-o pastă extrem de dură. Bună însă și asta. La «nemurire» de bună, cum ne dam noi unanim pe atunci cu părerea”, povestește Ioan Alecu Bassarabescu.

La o astfel de prăjitură „populară” ar fi mers, desigur, și o limonadă rece, numai că la cofetăria lui Lambru Palator altceva se afla în meniul răcoritoarelor: „Cofetăria Lambru Paltator, deși mică, era un mare centru de atracție pentru școlarii cu oarecare lei în buzunar. Când am intrat, n-am găsit nici un mușteriu. Cele trei mese rotunde, de marmoră albă, erau goale și – probabil – în așteptarea clienților. Cu glas încet, dar grav, Titi dete comanda: «Două creme cu apă rece și… limpede!…» Căci s-ar fi putut să ni se dea și apă caldă și turbure, așa cum o aducea sacagiul de-a dreptul din Dâmbovița, fără să mai fie trecută prin filtrul de piatră, nelipsit din nici o pivniță simandicoasă. Și două creme sosiră, mândre și înalte, pe o tavă nichelată.”^[1]

^[1] Fragment din schița „Ele. Amintiri din clasa a treia de la Colegiul Sf. Sava”, I.A. Bassarabescu, în volumul Un om în toată firea, Editura Tineretului, colecția Lyceum, 1967.