Scurtă istorie a scorţişoarei

Pornind de la informația livrată de istoricul Constantin C. Giurescu în monumentala lucrare Istoria Bucureștilor (Editura Sport-Turism, 1978), potrivit căreia „dacă zaharicalele erau de scorțișoară, atunci plăteau 24 de bani pe oca, un tarif ridicat” (era vorba de tariful vamal aplicat la 1 ianuarie 1792 pentru mărfurile aduse de „negustori supuși străini, «sudiți ai Rosiei și ai Nemției»”), se punea așadar întrebarea legitimă: de ce scorțișoara era taxată suplimentar?

Sigur, e dificil de dat un răspuns exact, pentru asta efortul de documentare presupunând sondări specifice în istoriile autohtone de pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea sau, într-un sens mai larg, chiar în istoria scorțișoarei, de la descoperire până la modul în care a fost adusă în Europa. Preferăm, desigur, în locul unei referiri cu tendință locală, una mai generală, pornind de la cele mai îndepărtate mărturii cu privire la locul de unde scorțișoara a pornit în aventura ei multiseculară prin lume.

Se presupune că în epoca antică, cu aproximativ 2 000 de ani înainte de Hristos, scorțișoara era adusă din China în Egipt (unde era folosită inclusiv pentru îmbălsămare), acest fapt nefiind întru totul departe de adevăr. Într-adevăr, în China creștea o specie derivată de scorțișor numită cassia. Adevărul este că negustorii vremii, pentru a-și păstra monopolul, țineau secret locul de unde aduceau prețioasa marfă.

Referindu-ne la epoca modernă, acesta a devenit un fel de secret al lui Polichinelle, însă în Antichitate comerțul cu scorțișoară presupunea aventuri riscante pentru cei neobișnuiți cu rutele comerciale. Cinnamomum verum (care în traducere literală înseamnă „scorțișoara veritabilă” sau „scorțișoara adevărată”) era adusă din India, Sri Lanka, Bangladesh și Myanmar. Cinnamomum cassia („scorțișoara cassia”) este într-adevăr originară din China, alte specii derivate putând fi găsite în Vietnam, în Indonezia și în țările din sud-estul Asiei, unde clima este favorabilă creșterii și dezvoltării acestui arbust.

Aceeași convingere o avea și Pliniu cel Bătrân, care a menționat scorțișoara cassia ca fiind unul dintre condimentele favorite pentru vin. Tot de la Pliniu cel Bătrân ne-a rămas o mărturie potrivit căreia o măsură folosită de romani, libra, echivalentul a 328,9 grame, costa aproximativ 1 500 de denari, adică plata pentru 50 de luni de muncă. De aici ne putem da seama cât de prețioasă era în acele vremuri scorțișoara.

În Evul Mediu, europenii erau convinși că scorțișoara era adusă în porturile comerciale din nordul Egiptului de la Marea Roșie, însă locul de unde provenea nu era foarte clar pentru nimeni. Prima mențiune a faptului că scorțișoara era importată din Sri Lanka a fost făcută de geograful arab Zakariya al-Qazwini pe la 1270. O altă mărturie a lăsat, în 1292, și misionarul franciscan Giovanni da Montecorvino.

Adevărul era undeva pe acolo, întrucât corăbiile indoneziene transportau scorțișoara direct din Insulele Moluce (care aparțineau de arhipelagul indonezian și care erau cunoscute și ca „insulele mirodeniilor”, deoarece acolo au fost găsite inclusiv nucșoara și cuișoarele) în estul Africii, de unde negustorii locali o duceau în portul Alexandria, în Egipt. Mai târziu, pe la 1500, navigatorul Ferdinand Magellan a descoperit în Filipine o specie de scorțișoară numită Cinnamomum midanaense, asemănătoare cu specia găsită în Sri Lanka.

Ajunși în acest punct al istoriei, care aproape coincide cu acela de la care am pornit, putem avea o explicație mai largă asupra considerentelor pentru care, inclusiv în Țările Românești, taxele vamale aplicate prețioasei scorțișoare aveau un cuantum sporit. Cu toate astea, cofeturile și zaharicalele de la acea vreme, parfumate cu aroma inconfundabilă a scorțișoarei, erau unanim apreciate pentru gustul lor exotic și cumpărate în consecință. Lucrul ăsta s-a întâmplat însă dintotdeauna, fiindcă omenirea a degustat și apreciat scorțișoara, sub o formă sau alta, de pe vremea lui Herodot până în zilele noastre.