Originea migdalilor a fost identificată în Asia (în China sau în fostul Imperiu Persan), sunt considerați ca fiind unii dintre cei mai vechi pomi cultivați și au ajuns în bazinul mediteraneean încă de dinainte de Hristos. Pe timpuri, migdalele erau considerate produse de lux și oferite cadou de mare prețuire. Biblia le menționează de câteva ori, mai ales la masa faraonilor (un fruct de migdal a fost descoperit în mormântul lui Tutankhamon). Franciscanii au dus semințele în America, iar California este, și în acest moment, renumită pentru producția de migdale.
La noi, botanica relevă prezența pomului fructifer de sute ani, iar cea mai veche menționare culinară apare într-un manuscris datat 1550-1600 intitulat Cartea de bucate a bucătarului șef al Princepelui Transilvaniei, document netradus până în prezent în limba română, dar din care vă vom prezenta în premieră, pe acest site, în cursul acestui an, câteva rețete de dulciuri de dinainte de Mihai Viteazul.
Migdalele apar și în colecția de rețete din 1680 a Annei Bornemisza, nobilă maghiară, prințesă consoartă a Transilvaniei, ca soție a lui Mihai I Apafi (a cărei traducere selectivă mi-a parvenit prin amabilitatea Elenei Băjenaru, directoarea Muzeului Țării Făgărașului „Valer Literat”).
Migdalele sunt întrebuințate și în rețetele din Cartea de bucate de la Cluj (1695)[1] (de aici ne vin și instrucțiunile cum să facem lapte de migdale[2]), dar și la curtea lui Brâncoveanu[3]. De cele mai multe ori se adaugă pisate în sosuri (ostropeluri) sau formează, alături de pâine înmuiată, un sos (scordolea).
