Vanilia, orhideea zeilor cofetăriei

Era pentru mulți unul dintre cele mai facile și rapide snackuri dulci ale copilăriei. Veneai în grabă până acasă, rupeai două-trei pliculețe frumos mirositoare, îți umpleai gura cu conținutul lor și apoi beai la repezeală câteva guri de apă. Erai de trei ori câștigat: te rehidratai, aportul de minerale din zahăr era ideal pentru reenergizare, iar aroma vaniliei îți umplea gura, dându-ți o persistentă senzație de prospețime și savoare.

Dar înghețata de vanilie? Dar prăjiturile și toate celelalte produse de patiserie parfumate ori cu zahărul vanilinat, ori cu esența de vanilie? Lucrurile astea nu pot fi uitate cu ușurință. Totuși rămâne ca o întrebare să fie pusă: câți dintre cei care au consumat, sub o formă sau alta, vanilie, îi știu proveniența, istoria, locul de unde este adusă, când a fost inclusă prima oară în meniul oamenilor? Din nefericire, puțini dintre noi au un răspuns, fiindcă prezența vaniliei în viețile noastre a devenit ceva obișnuit, banal, de la sine înțeles.

Primul lucru interesant despre vanilie este că aceasta se obține dintr-o plantă (Vanilla planifolia) derivată din familia Orhidaceae (orhideelor). Potrivit dovezilor istorice, Vanilla planifolia era cultivată de civilizațiile precolumbiene, zona de proveniență fiind America Centrală, mai exact coasta de est a Mexicului, unde în zilele noastre se află statul Veracruz. Poporul totonac, care trăia în această regiune pe vremea Imperiului Aztec, se ocupa cu cultivarea acestei plante. Aproximativ în secolul al XV-lea, aztecii au cucerit poporul totonac și au pus stăpânire pe zonele în care era cultivată Vanilla planifolia. Aceștia au numit fructul plantei de vanilie tlilxochitl, care în traducere înseamnă „floarea neagră”.

Cel care a adus în Europa vanilia este conchistadorul Hernán Cortés, acesta fiind creditat și cu introducerea ciocolatei pe Bătrânul Continent. Ambele „cuceriri” culinare s-au petrecut în jurul anului 1520. Până la mijlocul secolului al XIX-lea, Mexicul a deținut monopolul absolut asupra vaniliei. În 1819, negustorii francezi au transportat fructele de vanilie în insulele Réunion și în Mauritius cu speranța că vor putea cultiva aici semințele. Un important pas în acest sens a fost făcut abia în 1840, când horticultorul Edmond Albius (născut sclav în Mauritius) a descoperit procedeul polenizării manuale. Datorită acestei tehnici, Vanilla planifolia a putut fi plantată și s-a dezvoltat în această parte a lumii. Curând, parfumata specie de orhidee a cucerit noi teritorii, fiind plantată în insulele Seychelles, Comoros și Madagascar. La sfârșitul secolului al XIX-lea, mai precis în 1898, în aceste insule se producea aproximativ 80% din necesarul mondial de consum. În zilele noastre, Madagascarul și Indonezia sunt cele mai mari producătoare de vanilie din lume.

Pentru că tot am pomenit de polenizare, trebuie adăugat că, în cazul în care aceasta nu se produce, fie manual, fie pe cale naturală, cu ajutorul unei anumite specii de albine (Eulaema), înflorirea nu se produce, iar păstaia de vanilie care conține prețioasele boabe de vanilie nu se poate dezvolta. Cercetările științifice au relevat că polenizarea pe cale naturală cu ajutorul unei alte specii de albine (Melipona) sau cu ajutorul păsării colibri nu a putut fi dovedită întru totul. În consecință, toată vanilia care se produce în prezent depinde exclusiv de polenizarea manuală.

Sigur că, pentru a obține vanilie pe căi mult mai facile, mintea umană a născocit posibilitatea ca aceasta să fie produsă sintetic. S-a reușit acest lucru, vanilina fiind produsă sintetic dintr-un polimer organic complex numit lignină (o structură materială cheie în susținerea țesutului a numeroase plante, a lemnului și a scoarței copacilor). De asemenea, în Paraguay și în sudul Braziliei există o specie de orhidee numită Leptotes bicolor care este folosită ca înlocuitor natural pentru vanilie. În fine, există și o varietate de vanilie produsă în Mexic din mult mai ieftinele tonka beans (care sunt obținute dintr-un pom fructifer numit kumaru).